România se confruntă cu o problemă gravă de infrastructură hidrologică: barajele mari, de importanță excepțională și specială, administrate de Apele Române și Hidroelectrica, funcționează cu echipamente de la construcția lor originală și nu au fost niciodată reabilitate. Majoritatea acestor construcții datează din anii 1970, iar în unele cazuri situația este și mai alarmantă. Barajul de la Buftea, considerat ultima linie de apărare a Bucureștiului împotriva inundațiilor, funcționează cu echipamente din 1936. Personalul de la Buftea acționează manual o manivelă pentru a opera mecanismele barajului, o imagine care pare desprinsă dintr-o altă epocă, dar care reprezintă realitatea cotidiană a infrastructurii critice a țării.
Situația nu este izolată. La barajul Budeasa, în apropierea orașului Pitești, echipamentele datează din 1978 și se defectează frecvent. Piesele de schimb sunt aproape imposibil de găsit, ceea ce face ca fiecare intervenție de reparație să devină un exercițiu de improvizație. Aceste baraje nu sunt construcții minore: ele protejează comunități întregi împotriva inundațiilor și reprezintă elemente esențiale ale sistemului de apărare hidrologică al României. Cu toate acestea, decenii de neglijare le-au adus într-o stare de degradare avansată, ridicând semne serioase de întrebare cu privire la capacitatea lor de a face față unui eveniment hidrologic major.
România a avut o oportunitate unică de a remedia această situație prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), care prevedea reabilitarea a 30 de baraje, construcția a 20 de poldere și consolidarea a 510 kilometri de diguri, cu o finanțare europeană de 557 milioane de euro. Însă mai mult de jumătate din licitațiile organizate de Apele Române nu au atras niciun ofertant. În 2023, Comisia Europeană a redus amploarea proiectului la 13 baraje, 13 poldere și 408 kilometri de diguri. Un an mai târziu, constatând că România nu poate gestiona nici măcar acest obiectiv redus, Comisia a tăiat din nou finanțarea. Rezultatul final este devastator: din planul inițial ambițios au rămas doar un singur baraj, un singur polder și zero kilometri de diguri cu finanțare asigurată.
Instituțiile implicate și-au aruncat reciproc responsabilitatea pentru acest eșec. Ministerul Mediului a trimis corpul de inspecție la Apele Române, iar raportul a constatat întârzieri majore în procedurile de achiziție, documentații tehnice refăcute în buclă, lipsă de coordonare între departamente și un management deficitar. Practic, banii europeni au fost disponibili, dar aparatul birocratic românesc nu a reușit să îi acceseze. Este un exemplu dureros al modului în care incompetența administrativă poate transforma o șansă istorică într-o pierdere uriașă. Între timp, comunitățile din aval de aceste baraje rămân expuse riscului de inundații, protejate de echipamente care au aproape un secol de funcționare și care ar fi trebuit înlocuite de mult.