Când riscul climatic devine responsabilitate juridică

Pe 23 iulie 2025, la Haga, s-a întâmplat ceva care la prima vedere părea destinat doar juriștilor, diplomaților și negociatorilor climatici: Curtea Internațională de Justiție și-a publicat opinia consultativă privind obligațiile statelor în materia schimbărilor climatice.

Nu a ordonat închiderea niciunei centrale. Nu a stabilit cât trebuie să plătească un anumit stat. Nu a condamnat nicio companie petrolieră. Iar tehnic, o opinie consultativă nici măcar nu obligă în același fel în care obligă o hotărâre pronunțată într-un litigiu între două state.

Ar fi ușor, deci, să trecem mai departe. Cred însă că am pierde partea cea mai importantă. Pentru că întrebarea interesantă nu este doar ce a decis Curtea, ci ce se întâmplă atunci când un risc pe care timp de decenii l-am tratat predominant ca problemă politică, economică și tehnică începe să fie tratat și ca problemă de responsabilitate juridică.

Aici începe povestea. Și, pentru cineva care lucrează de douăzeci de ani cu riscul industrial, ea sună surprinzător de familiar.

Am condus destule investigații cât să știu cum se schimbă aerul din cameră la întrebarea aceea. Primele minute sunt confortabile, pentru că documentele există. Instruirea a fost făcută. Semnăturile sunt la dosar. Evaluarea de riscuri e actualizată. Apoi cineva întreabă altceva, mai simplu și mult mai greu: cât timp s-a văzut lucrul ăsta înainte să se întâmple? Și de obicei răspunsul nu e „nu știam". Răspunsul e „știam, dar nu în forma în care ar fi contat".

Am recunoscut senzația aceea citind opinia de la Haga.

De la o insulă mică la cea mai înaltă instanță a ONU

În spatele opiniei există o poveste neobișnuită. Demersul a fost împins în mare parte de state insulare vulnerabile, în special Vanuatu, după o campanie pornită de studenți la drept din Pacific. În 2023, Adunarea Generală a ONU a cerut Curții Internaționale de Justiție să clarifice obligațiile statelor în raport cu schimbările climatice.

Miza era enormă, pentru că întrebarea nu mai era ce ar fi de dorit să facă statele, ci ce sunt ele obligate juridic să facă.

La 23 iulie 2025, cei cincisprezece judecători ai Curții au adoptat opinia în unanimitate. Pentru prima dată, principala instanță judiciară a ONU a analizat cuprinzător cadrul juridic internațional aplicabil schimbărilor climatice, iar concluzia centrală este mai puternică decât pare: statele au obligația de a proteja sistemul climatic împotriva prejudiciilor semnificative cauzate de emisiile antropice de gaze cu efect de seră.

Esențial este de unde vine această obligație. Curtea nu a derivat-o doar din Acordul de la Paris, ci a legat-o și de dreptul internațional cutumiar, de drepturile omului, de obligația de cooperare între state și de principiul prevenirii prejudiciului semnificativ asupra mediului. Distincția contează enorm, pentru că mută discuția de la „ce am promis politic?" spre „ce trebuia în mod rezonabil să fac?".

Este exact mutarea despre care vorbeam mai sus: momentul în care investigația încetează să mai verifice conformitatea declarată și începe să verifice ce era rezonabil de așteptat.

Două cuvinte aparent banale: due diligence

Pentru cine lucrează în Safety, Quality, Environment sau Risk Management, aici apare ceva foarte cunoscut. Curtea spune că, având în vedere gravitatea riscului climatic, standardul de diligență necesar este unul stringent: statele trebuie să adopte măsuri adecvate, să creeze mecanisme de implementare, să supravegheze aplicarea lor și să manifeste un nivel ridicat de vigilență. Mai mult, obligația poate privi și activitățile actorilor privați aflați sub jurisdicția sau controlul statului.

După un accident industrial grav, întrebarea rareori rămâne „ai avut o procedură?". Ea devine un șir de întrebări mult mai incomode: ce știai, când ai știut, ce puteai preveni, ce controale existau, le-ai aplicat, ai verificat dacă funcționau, era riscul previzibil.

Într-un anumit sens, dreptul climatic începe să pună statelor exact același tip de întrebări. Iar diferența dintre cele două seturi de întrebări este, în orice sistem de management al riscului, diferența dintre o organizație care se apără și una care a ajuns la maturitate.

1,5°C: de la ambiție la reper juridic

Unul dintre cele mai controversate elemente ale opiniei este interpretarea obiectivului de temperatură. Textul Acordului de la Paris vorbește despre menținerea creșterii temperaturii medii globale „mult sub 2°C" și despre continuarea eforturilor pentru limitarea acesteia la 1,5°C. Curtea a mers mai departe și a tratat 1,5°C drept principalul obiectiv de temperatură al Acordului.

În consecință, contribuțiile naționale ale statelor — NDC-urile — nu mai pot fi tratate ca niște cifre pe care fiecare guvern le stabilește după bunul plac. Curtea spune că discreția statelor este limitată și că aceste contribuții, privite împreună, trebuie să fie capabile să contribuie la atingerea obiectivului.

Aici apare însă o critică juridică serioasă, care merită prezentată corect și în întregime. Bastiaan Klerk, într-un studiu publicat în 2026 în Review of European, Comparative & International Environmental Law, argumentează că nici doctrina acordului subsecvent, nici recursul la „cea mai bună știință disponibilă" nu justifică depășirea sensului obișnuit al articolului 2(1)(a) al Acordului, și că practica statelor rămâne inegală. În opinia sa, Curtea a forțat interpretarea tratatului, iar ridicarea deciziilor COP la rang de autoritate interpretativă este problematică.

Partea a doua a argumentului său este însă la fel de importantă: Klerk consideră că acest exces doctrinar are consecințe normative limitate, pentru că instanța a invocat obiectivul de temperatură mai ales atunci când a construit obligația stringentă de diligență privind pregătirea NDC-urilor — iar intervalul 1,5–2°C, citit împreună cu traiectoriile actuale de emisii, cu jurisprudența existentă și cu dreptul cutumiar, ar fi putut susține oricum o concluzie asemănătoare.

Cu alte cuvinte: drumul ales este discutabil, dar destinația era probabil accesibilă și pe alt drum. Klerk merge chiar mai departe și conchide că, ancorând obligația în datoria statelor de a pregăti contribuții suficient de ambițioase, Curtea a întărit mai degrabă decât a înlocuit relevanța operațională a obiectivului dublu de temperatură.

O instanță poate clarifica legea — întrebarea rămâne cât de departe poate merge în transformarea unei aspirații politice într-un standard juridic. Dezbaterea este departe de a fi închisă.

Partea poate și mai importantă: combustibilii fosili

Curtea nu s-a oprit la obiective abstracte. A discutat explicit activități precum explorarea, producția, licențierea și subvenționarea combustibililor fosili. Analize juridice ulterioare au remarcat cât de important este acest lucru: devine mult mai dificil pentru state să trateze politica climatică separat de deciziile privind autorizarea și susținerea producției de combustibili fosili.

Dar trebuie să fim preciși. Curtea nu a declarat că orice proiect nou de petrol sau gaze este ilegal. Ar fi o simplificare. Mesajul este mai subtil și poate tocmai de aceea mai important: un stat nu poate pretinde că își îndeplinește obligațiile climatice fără ca deciziile sale privind licențierea, subvenționarea, reglementarea și controlul activităților generatoare de emisii să poată fi examinate prin prisma acelor obligații.

Cu alte cuvinte, politica declarată și decizia concretă încep să trebuiască să spună aceeași poveste. Este, din nou, o cerință pe care orice auditor o recunoaște: coerența dintre ceea ce declari în manual și ceea ce faci în ziua de marți.

Și apoi apare o problemă cunoscută oricui lucrează cu riscul

Cauzalitatea.

Să presupunem că un stat emite un procent din emisiile globale. Un altul, zece. Un al treilea a emis masiv timp de o sută cincizeci de ani, dar astăzi emite mai puțin. Un al patrulea se industrializează abia acum. Iar o insulă care aproape că nu contribuie la problemă își poate pierde teritoriul din cauza creșterii nivelului mării.

Cine răspunde pentru ce?

Aici opinia devine mult mai prudentă. Curtea nu atribuie răspunderea concretă unor state individuale; aceasta ar urma să fie stabilită în litigii specifice, unde trebuie demonstrate conduita, încălcarea obligației, prejudiciul și legătura de cauzalitate. Tocmai aici unii specialiști văd una dintre limitele opiniei: se construiește un cadru foarte puternic al obligațiilor colective, dar rămâne mai puțin clar cum va fi distribuită responsabilitatea individuală atunci când eșecul este rezultatul acțiunii cumulate a aproape tuturor statelor.

Este probabil una dintre cele mai dificile întrebări juridice ale deceniului următor. Și este, în fond, aceeași problemă cu care se confruntă orice investigație serioasă a unui accident organizațional: când douăzeci de decizii rezonabile, luate de oameni diferiți în momente diferite, produc împreună un rezultat catastrofal, cui îi atribui cauza?

Ce s-a întâmplat deja în instanțe

Uneori impactul unei decizii se vede nu în ziua pronunțării, ci în locurile în care începe să fie citată.

În Irlanda, Curtea Supremă a pronunțat la 4 februarie 2026 hotărârea în cauza Coolglass Wind Farm, un litigiu privind refuzul autorizării unui parc eolian și raportul dintre obiectivele climatice naționale și procesul de planificare. Curtea a confirmat că obligația prevăzută de legislația climatică irlandeză nu este una pur procedurală, ci una de rezultat, iar conformitatea cu ea este o chestiune obiectivă, supusă controlului instanțelor.

Însă cazul arată și de ce trebuie să fim atenți cu afirmația că opinia ICJ schimbă automat rezultatele: Curtea Supremă a menținut soluția instanței inferioare pe temeiuri mult mai înguste și a respins explicit sprijinul acesteia pe articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și constatarea privind cooperarea loială în dreptul Uniunii. Instanțele naționale continuă să interpreteze propriile legi și propriile standarde administrative, iar uneori se retrag deliberat din raționamentele expansive de drept internațional.

Un caz de sens contrar a apărut în Țările de Jos. La 28 ianuarie 2026, Tribunalul Districtual de la Haga a decis, în litigiul purtat de Greenpeace împotriva statului olandez, că acesta nu i-a protejat suficient pe locuitorii insulei Bonaire împotriva schimbărilor climatice. Instanța a constatat încălcări ale articolelor 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale articolului 1 din Protocolul nr. 12, și a dispus măsuri concrete: introducerea în legislație, în optsprezece luni, a unor ținte absolute de reducere a emisiilor pentru întreaga economie, ținte intermediare până în 2050 și un plan de adaptare pentru Bonaire, elaborat și implementat până în 2030. În raționamentul său, instanța s-a sprijinit explicit pe opinia Curții Internaționale de Justiție.

Elementul cel mai neobișnuit este însă altul. Instanța a constatat că statul i-a tratat pe locuitorii din Bonaire diferit față de cei din Olanda europeană, deși insula este afectată mai devreme și mai grav, iar această diferență nu a fost justificată obiectiv. Organizațiile care au susținut cazul o descriu drept prima hotărâre de acest fel: un stat găsit că își discriminează propriii cetățeni prin felul în care a întârziat adaptarea.

Acesta este exact tipul de evoluție care merită urmărit, pentru că arată clima discutată simultan ca problemă de mediu, de drepturi ale omului, de egalitate, de adaptare, de responsabilitate administrativă și de diligență.

Mai 2026: opinia primește și o greutate politică

Apoi a venit 20 mai 2026, când Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția A/RES/80/263 privind opinia Curții, cu 141 de voturi pentru, 8 împotrivă și 28 de abțineri. Au votat împotrivă Belarus, Iran, Israel, Liberia, Rusia, Arabia Saudită, Statele Unite și Yemen. Patru amendamente menite să slăbească textul, depuse de un grup de state conduse de Arabia Saudită, au fost respinse înainte de vot, fiecare printr-un vot separat.

Este important să nu confundăm acest vot cu apariția unei noi legi globale obligatorii. Nu aceasta s-a întâmplat. Dar 141 de state au oferit opiniei Curții o legitimitate politică suplimentară considerabilă, iar opoziția arată că dezbaterea este reală. Statele Unite au criticat inclusiv ceea ce au considerat a fi cerințe nejustificate privind combustibilii fosili și o interferență cu dreptul suveran al fiecărui stat de a-și gestiona politica energetică.

Semnificativ este că rezoluția a fost criticată și din direcția opusă. Organizații care militează pentru responsabilitate climatică au considerat că mecanismul de urmărire adoptat este prea slab, pentru că îi cere Secretarului General un raport fără a-i permite să evalueze conformarea sau să stabilească responsabilități.

Avem, așadar, două perspective legitime care merită urmărite amândouă. Una spune că, în sfârșit, dreptul internațional începe să reflecte gravitatea riscului climatic și să protejeze populațiile care au contribuit cel mai puțin la problemă. Cealaltă întreabă cât de multă politică climatică poate fi transformată în obligație juridică de către instanțe, fără ca acestea să ajungă să decidă lucruri care aparțin guvernelor și parlamentelor.

Cred că avem nevoie de ambele întrebări.

Pentru companii, povestea abia începe

Curtea Internațională de Justiție judecă obligațiile statelor și nu stabilește direct obligații pentru fiecare companie. Dar statele reglementează companiile, iar aici efectul poate coborî treptat prin întregul sistem. Dacă statul are obligația de a demonstra diligență climatică, atunci autorizarea proiectelor, evaluarea impactului, reglementarea emisiilor, subvențiile, achizițiile, raportarea și supravegherea actorilor privați pot deveni părți ale aceleiași ecuații.

Un semnal a venit din Franța. La 25 iunie 2026, Tribunalul Judiciar din Paris a decis, într-un litigiu împotriva TotalEnergies, că planul de vigilență al companiei este incomplet pentru că nu include emisiile Scope 3 — cele asociate utilizării produselor sale de către clienți, adică aproape întreaga sa amprentă de carbon — și a dispus completarea planului în șase luni.

Nuanța este însă esențială. Instanța nu a acceptat solicitările privind reducerea producției de hidrocarburi sau interdicția unor proiecte noi și a spus explicit că legea franceză privind vigilența nu are scopul de a face companiile răspunzătoare pentru riscul climatic rezultat din întreaga activitate umană de la revoluția industrială încoace, și că nu îi revine instanței să stabilească ținta pe care compania trebuie să o atingă. Parchetul susținuse, la rândul său, că schimbările climatice sunt în esență o responsabilitate a comunității internaționale a statelor — ceea ce ne readuce exact la punctul de plecare, la Haga.

În iulie 2026, TotalEnergies a formulat apel, reluând două argumente: că schimbările climatice, ca fenomen global, nu intră în domeniul de aplicare al legii privind vigilența, și că vigilența vizează activitatea proprie, a filialelor, a furnizorilor și a subcontractanților, nu deciziile clienților, asupra cărora compania nu are control. Hotărârea nu este, așadar, definitivă. Procedura continuă totuși în paralel, cu o ședință de analiză a planului revizuit programată pentru ianuarie 2027.

Exact această tensiune va defini probabil următorii ani: responsabilitate fără a inventa cauzalitate, prevenție fără a elimina proporționalitatea, ambiție fără a înlocui politica democratică prin hotărâri judecătorești.

Și acum partea care ne privește direct

Un cititor din România ar putea închide articolul aici cu sentimentul că vorbim despre Haga, Paris și Amsterdam. Ar fi o greșeală, și merită explicat de ce.

La prima vedere, Uniunea Europeană a mers exact în direcția opusă. Pachetul Omnibus I a intrat în vigoare la 18 martie 2026 și a restrâns substanțial ambele regimuri de sustenabilitate. Raportarea se aplică acum doar companiilor care depășesc o mie de angajați și 450 de milioane de euro cifră de afaceri netă. Directiva privind diligența în materie de sustenabilitate a fost îngustată la companiile cu peste cinci mii de angajați și 1,5 miliarde de euro, obligația de a adopta un plan de tranziție climatică a fost eliminată, răspunderea civilă a fost lăsată în seama legislațiilor naționale, iar termenele au fost împinse: transpunere până în iulie 2028, aplicare din iulie 2029.

Concluzia comodă ar fi că presiunea a scăzut. Concluzia corectă este că și-a schimbat drumul.

Legea franceză privind datoria de vigilență este o lege națională și nu a fost atinsă de Omnibus. Se aplica deja, iar instanța de la Paris tocmai a extins-o la emisiile rezultate din utilizarea produselor. Un plan de vigilență nu se execută însă la sediul central, ci prin furnizori. Ceea ce înseamnă că o companie din România care livrează într-un lanț valoric francez sau german se află deja în interiorul acestei logici — nu din 2029, ci acum, chiar dacă nu intră în nicio directivă și poate nu va intra niciodată.

Numai că întrebarea nu vine de la o autoritate de mediu. Vine de la client.

Vine sub forma unui chestionar de sustenabilitate atașat la o cerere de ofertă. A unei clauze noi la reînnoirea contractului. A unui audit de secundă parte în care cineva cere date de consum, factori de emisie și dovada că știi ce ai raportat. Standardul voluntar de raportare pentru companiile mici devine rapid limba comună în care marii clienți cer aceste date de la furnizorii lor, iar cine nu o vorbește va fi pur și simplu mai greu de păstrat pe listă.

Pentru un om de QHSE sau de sustenabilitate dintr-o companie românească, asta înseamnă ceva foarte concret. Întrebarea „ce știai și de când" va ajunge la tine prin lanțul de aprovizionare cu mult înainte să ajungă prin lege. Iar răspunsul „nu ne aplică directiva" nu va fi un răspuns, pentru că nimeni nu te va întreba despre directivă. Te va întreba despre datele tale.

Poate că adevărata schimbare este alta

În Safety există un moment important în maturizarea unei organizații. La început întrebi dacă regula a fost respectată. Mai târziu începi să întrebi dacă știai suficient încât să fi trebuit să acționezi.

Cele două întrebări nu sunt identice. Prima se poate închide cu un document. A doua nu se închide niciodată complet, pentru că îți cere să răspunzi pentru ceea ce ai ales să nu vezi.

Cred că dreptul climatic tocmai trece printr-o transformare asemănătoare. Mult timp, statele au putut discuta despre obiective climatice ca despre promisiuni negociabile între guverne. Curtea Internațională de Justiție introduce o întrebare mult mai incomodă: dacă riscul era cunoscut, consecințele erau previzibile, știința era disponibilă și mijloacele de prevenție existau, cât timp mai putem numi inacțiunea doar o alegere politică?

Nu știm încă unde va duce această întrebare. Și poate că acesta este cel mai important lucru de spus despre opinia de la Haga.

Ea nu a încheiat dezbaterea climatică. A schimbat întrebarea.

Ce urmează

Calendarul este deja scris, chiar dacă nimeni nu îl anunță ca pe un eveniment. TotalEnergies are de depus planul revizuit, iar ședința de analiză este programată în ianuarie 2027, în timp ce apelul își urmează cursul. Statul olandez are optsprezece luni ca să înscrie ținte absolute în legislație și patru ani ca să pună în practică planul de adaptare pentru Bonaire. În 2027, Secretarul General al ONU trebuie să prezinte un raport despre modalitățile de a avansa respectarea obligațiilor clarificate de Curte. În 2028, subiectul revine pe agenda Adunării Generale.

Nimeni nu va anunța ziua în care întrebarea s-a schimbat definitiv. Se va vedea mai târziu, în dosare, în contracte și în chestionarele trimise furnizorilor.

Așa că rămâne una singură, iar aceea nu este pentru state.

Dacă mâine cineva ar deschide dosarele organizației tale și ar întreba nu „ai avut o procedură?", ci „de când știai?" — ce ar găsi?