Despre identitatea profesională, psihologia îndoielii de sine și provocarea de a ne recunoaște propria valoare dincolo de titluri, funcții și realizări.
Există o întrebare pe care o adresăm aproape automat atunci când cunoaștem pe cineva:
„Cu ce te ocupi?”
Iar răspunsurile vin, de cele mai multe ori, la fel de natural:
„Sunt director.”
„Sunt manager.”
„Sunt antreprenor.”
„Lucrez într-o companie internațională.”
Ne prezentăm prin ceea ce facem. Prin funcțiile pe care le ocupăm, organizațiile pentru care lucrăm și responsabilitățile pe care le avem.
Și este firesc. Munca ocupă o parte importantă din viața noastră. Investim ani în educație, experiență, dezvoltare și construirea unei cariere. Ne dorim să fim apreciați, să avem rezultate și să simțim că ceea ce facem contează.
Dar există o întrebare la care răspundem mult mai greu:
Cine suntem atunci când nu mai avem funcția care, ani la rând, ne-a definit?
Ce se întâmplă când compania se restructurează, când pierdem un loc de muncă, când o promovare nu mai vine sau când, după douăzeci de ani de experiență, suntem nevoiți să o luăm într-o altă direcție?
Pierdem doar un rol profesional? Sau pierdem, pentru o vreme, și o parte din felul în care ne vedem pe noi înșine?
În peste 20 de ani de activitate în resurse umane, am cunoscut oameni aflați în etape foarte diferite ale carierei. Profesioniști la început de drum, specialiști cu experiență, manageri, lideri, oameni care au construit echipe, au trecut prin schimbări dificile și au contribuit semnificativ la dezvoltarea organizațiilor.
Și am observat un lucru care m-a pus de multe ori pe gânduri.
Unii dintre oamenii cu cele mai valoroase experiențe sunt și cei care au cele mai mari dificultăți în a-și recunoaște propriile merite.
Am întâlnit profesioniști care au gestionat proiecte complexe, au format oameni și au depășit situații dificile, dar care, atunci când erau întrebați despre realizările lor, răspundeau:
„Nu am făcut nimic extraordinar.”
„Mi-am făcut doar treaba.”
„Oricine ar fi reușit în locul meu.”
Și atunci m-am întrebat: de ce ajungem uneori să privim cu atât de puțină generozitate ceea ce am construit?
Când succesul devine ceva obișnuit, iar greșeala devine o dovadă că nu suntem suficient de buni.
În psihologie există un concept cunoscut sub numele de fenomenul impostorului.
Acesta descrie experiența unor oameni care, în ciuda competențelor și realizărilor demonstrate, continuă să se îndoiască de propriile capacități.
O persoană poate avea rezultate excelente, poate primi aprecieri și poate fi considerată competentă de cei din jur, dar să simtă, în interior, că nu este suficient de bună.
Când reușește ceva, își explică succesul prin noroc, circumstanțe favorabile sau ajutorul celorlalți.
Când greșește, însă, poate interpreta acel moment drept confirmarea faptului că nu este atât de capabilă pe cât credeau ceilalți.
Este un contrast interesant.
Succesul este pus pe seama întâmplării. Eșecul este transformat într-o concluzie despre propria persoană.
Fenomenul impostorului nu este un diagnostic clinic și nu explică toate formele de nesiguranță profesională. Dar cercetările asupra acestui fenomen arată cât de complexă poate fi relația dintre competența reală și felul în care oamenii își evaluează propriile capacități.
Iar din experiența mea în HR si business, această diferență merită mult mai multă atenție.
Pentru că una este să avem nevoie să dezvoltăm anumite competențe și cu totul altceva este să nu reușim să recunoaștem competențele pe care le avem deja.
Să ne gândim la un profesionist care a coordonat o echipă timp de zece ani.
A gestionat conflicte, a luat decizii dificile, a trecut prin perioade de incertitudine, a dezvoltat oameni și a contribuit la rezultate importante.
La un interviu, este întrebat care a fost cea mai mare realizare a sa.
Răspunsul?
„Nu știu dacă a fost ceva special. Asta era responsabilitatea mea.”
Dar faptul că un lucru făcea parte din responsabilitățile noastre îl face mai puțin valoros?
Dimpotrivă.
Uneori, tocmai lucrurile pe care le facem bine, constant, fără să ne mai gândim prea mult la ele, sunt cele care reflectă cel mai clar competențele noastre.
Ne obișnuim atât de mult cu ceea ce știm să facem, încât începem să considerăm că este normal și că oricine ar putea face același lucru.
Ceea ce pentru tine a devenit firesc poate fi exact competența pentru care ceilalți te apreciază.
Identitatea profesională: când ceea ce faci devine ceea ce ești
Munca nu ne oferă doar un salariu.
Ne poate oferi structură, apartenență, statut, relații, sens și sentimentul că avem un loc al nostru.
Pentru mulți oameni, cariera este una dintre principalele surse de identitate.
Din punct de vedere psihologic, identitatea profesională reprezintă o componentă a modului în care ne definim pe noi înșine prin munca pe care o desfășurăm și prin rolurile pe care le avem.
Nu este nimic greșit în a fi mândru de profesia ta.
Problema poate apărea atunci când funcția devine aproape singurul răspuns la întrebarea „Cine sunt eu?”.
Când ne măsurăm valoarea prin titulatură, prin dimensiunea echipei pe care o coordonăm, prin compania în care lucrăm sau prin nivelul de responsabilitate pe care îl avem.
Și când începem să confundăm recunoașterea profesională cu valoarea personală.
Atunci, orice schimbare de carieră poate deveni mai mult decât o provocare profesională.
Poate deveni o provocare identitară.
Să ne imaginăm o persoană care a ocupat timp de cincisprezece ani o funcție de conducere.
A avut o echipă, un statut, responsabilități importante. Oamenii îi cereau sfatul, îi solicitau aprobarea și îi recunoșteau autoritatea.
Într-o zi, în urma unei reorganizări, rolul său dispare.
Dincolo de îngrijorările firești legate de venituri și de găsirea unui nou loc de muncă, poate apărea o întrebare mult mai profundă:
„Dacă nu mai sunt manager, cine mai sunt?”
Și poate una și mai dureroasă:
„Dacă nu mai am această funcție, mai sunt la fel de valoros?”
Asemenea momente ne arată cât de puternic poate fi atașamentul față de identitatea profesională.
Dar cred că este esențial să facem o distincție.
Funcția este un rol pe care îl ocupăm. Nu este întreaga noastră identitate.
Poți pierde o poziție fără să pierzi experiența acumulată.
Poți pleca dintr-o organizație fără ca ceea ce ai construit acolo să devină lipsit de valoare.
Poți trece printr-o perioadă dificilă fără ca aceasta să anuleze anii în care ai învățat, ai contribuit și ai crescut.
Sigur, uneori este nevoie să ne actualizăm competențele, să ne adaptăm sau chiar să ne redefinim direcția profesională.
Dar schimbarea unui rol nu înseamnă dispariția omului din spatele lui.
De ce un refuz profesional poate ajunge să doară atât de mult?
Cred că una dintre cele mai dificile experiențe profesionale este să îți dorești un loc de muncă, să te pregătești, să participi la interviuri și, în final, să primești un refuz.
Mai ales atunci când situația se repetă.
În recrutare, decizia de a selecta un candidat depinde de numeroși factori: cerințele rolului, competențele necesare, experiența relevantă, așteptările salariale, prioritățile organizației sau potrivirea cu nevoile specifice ale echipei.
Un candidat poate fi valoros și totuși să nu fie cel mai potrivit pentru o anumită poziție.
Dar pentru omul care primește refuzul, această distincție nu este întotdeauna ușor de făcut.
Mesajul „Am ales un alt candidat” poate deveni, în mintea sa, „Nu sunt suficient de bun”.
Un rezultat profesional punctual este transformat într-un verdict personal.
Din perspectivă psihologică, aceasta poate fi o formă de generalizare excesivă: pornim de la o experiență și tragem o concluzie mult mai amplă despre noi.
Iar când experiențele negative se repetă, încrederea poate începe să se erodeze.
Am întâlnit oameni care, după mai multe refuzuri, au început să își pună sub semnul întrebării întreaga carieră.
Nu mai vedeau proiectele reușite, competențele dezvoltate sau oamenii pe care îi ajutaseră.
Vedeau doar faptul că nu fuseseră aleși.
Și aici cred că merită să ne oprim asupra unui adevăr simplu.
Un refuz îți poate spune că nu ai fost ales pentru un anumit rol. Nu îți poate spune cât valorezi ca om.
Desigur, un refuz poate fi o ocazie de învățare. Poate indica nevoia de a dezvolta o competență, de a schimba modul în care ne prezentăm sau de a explora alte oportunități.
Dar este important să învățăm să separăm ceea ce putem îmbunătăți de ceea ce nu ar trebui să transformăm într-o judecată despre propria persoană.
Pentru că, uneori, cea mai mare pierdere după un refuz nu este oportunitatea profesională.
Este încrederea cu care am fi putut merge mai departe.
Încrederea în sine nu înseamnă să crezi că poți orice
Vorbim foarte mult despre încrederea în sine.
Dar poate că ar trebui să vorbim mai des despre ce înseamnă, de fapt, o încredere sănătoasă.
Psihologul Albert Bandura a dezvoltat conceptul de autoeficacitate, care se referă la convingerea unei persoane că poate organiza și realiza acțiunile necesare pentru a face față unei anumite situații.
Această convingere nu se construiește doar prin încurajări sau afirmații pozitive.
Un rol important îl au experiențele reale în care am reușit să gestionăm provocări, să învățăm și să obținem rezultate.
Cu alte cuvinte, încrederea are nevoie și de dovezi.
Nu este suficient să ne spunem „Sunt bun”.
Este mai util să putem spune:
„Am reușit să gestionez acea situație dificilă.”
„Am învățat să fac ceva ce înainte nu știam.”
„Am contribuit la dezvoltarea unei echipe.”
„Am depășit o perioadă de incertitudine și am găsit soluții.”
Aceste experiențe nu ne fac infailibili.
Dar ne oferă repere reale despre capacitățile noastre.
Și cred că aici se află una dintre cele mai importante schimbări de perspectivă pe care le putem face.
Nu trebuie să ne convingem că suntem extraordinari. Trebuie să învățăm să ne privim corect.
Să vedem ceea ce facem bine.
Să acceptăm ceea ce încă avem de învățat.
Să putem vorbi despre realizările noastre fără să le exagerăm, dar și fără să le diminuăm.
Și organizațiile au o responsabilitate
Există însă o dimensiune a acestei discuții pe care nu aș vrea să o ignorăm.
Felul în care oamenii ajung să își perceapă valoarea profesională nu depinde exclusiv de ei.
Mediul în care lucrează contează.
Un angajat care primește feedback doar atunci când greșește, care nu înțelege impactul propriei contribuții sau care trăiește într-un climat de incertitudine poate ajunge să se îndoiască de competențele sale.
De aceea, cred că liderii și profesioniștii în resurse umane au o responsabilitate reală în construirea unor medii în care performanța este evaluată corect, iar contribuțiile sunt recunoscute.
Nu prin complimente generale și nici prin încurajări lipsite de substanță.
Ci prin feedback concret.
„Ai gestionat bine o situație dificilă.”
„Ai contribuit la stabilitatea echipei într-un moment complicat.”
„Soluția propusă de tine a îmbunătățit un proces.”
„Ai ajutat un coleg să se dezvolte.”
Uneori, un feedback specific îi poate ajuta pe oameni să își observe competențe pe care ei înșiși le treceau cu vederea.
Nu putem construi încrederea în locul altcuiva.
Dar putem construi medii în care oamenii nu sunt nevoiți să își demonstreze permanent valoarea pentru a simți că munca lor contează.
Iar aceasta este, în opinia mea, una dintre formele importante ale unui leadership sănătos.

Întrebări frecvente

Keep subscribing to SANDU DanielaHer next filing reaches you the moment it publishes, on her own subdomain.
Subscribe
