Fjord mi-a amintit de cele 10 vergele de la școală

Nu am văzut încă filmul „Fjord” al lui Cristian Mungiu și nu vreau să scriu o recenzie a lui. Dar discuțiile din jurul filmului mi-au adus aminte de ceva ce credeam că am uitat: școala românească în care pedeapsa fizică era o realitate atât de obișnuită, încât aproape nimeni nu se mai întreba dacă este normală.

Cristian Mungiu a pornit, pentru „Fjord”, de la mai multe cazuri reale în care familii de imigranți din țările nordice au ajuns în conflict cu serviciile de protecție a copilului. Printre cazurile care au atras atenția publică s-a aflat și cel al familiei Bodnariu, ai cărei copii au fost preluați de autoritățile norvegiene în 2015, pe fondul unor suspiciuni privind pedepse fizice și alte aspecte legate de educația copiilor. Filmul nu este însă o reconstituire a acelui caz, ci o poveste construită de Mungiu pornind de la mai multe situații.

Dar nu despre cazul Bodnariu vreau să scriu.

M-a făcut să mă gândesc la noi. La România de acum din anii 60-70. La o perioadă în care, în Estul Europei, despre drepturile copilului se vorbea cu totul altfel decât astăzi.

„10 vergele la palme și problema era rezolvată”

Eu, acasă, nu am simțit cu adevărat acest fenomen. La școală însă l-am simțit din plin.

Eram printre elevii buni din clasă și probabil că asta m-a scutit de multe. Profesorii mă apreciau și, culmea, câțiva dintre ei mă puneau uneori chiar să pregătesc vergelele.

În curtea școlii erau niște arbuști cu crengi lungi și relativ drepte. Mă duceam acolo și, pe fugă, făceam un mănunchi de zece-cincisprezece vergele.

La început le alegeam cât mai subțiri. Credeam că astfel va fi mai ușor pentru colegii mei.

Apoi mi-au spus ei că nu era deloc așa.

„Mai bine mai groase, că nu ustură atât de tare.” Copiii știau.

Știau și care crengi sunt bune și care nu sunt bune. Știau că cele subțiri se îndoiau pe palmele mici și, după câteva folosiri, multe se rupeau.

Când începea corecția, tristețea era mare.

Profesorii aplicau pedeapsa serios, nu glumeau. Nu era un gest symbolic, era o pedeapsă în toată regula.

Am primit și eu o singură dată la palmă cu linia. Din câte mi-am dat seama atunci, era chiar o varianta mai blândă.

Astăzi, când îmi amintesc toate acestea, pare aproape ireal.

Dar pentru noi nu era ceva ieșit din comun, era școala.

Nu exista psihologul la care să fii trimis

Nu spun toate acestea pentru a judeca profesorii de atunci.

Dimpotrivă. Am avut profesori foarte bine pregătiți profesional, pe care i-am respectat și îi respect și astăzi.

Doar că erau mai puțin empatici.

Nu exista discuția de astăzi despre sănătatea emoțională a copilului. Dacă un elev făcea o prostie, soluția nu era să fie trimis la psiholog pentru a se afla ce se întâmplă cu el.

Erau zece vergele la palme, și problema era considerată rezolvată.

Poate că tocmai aici se află una dintre diferențele importante dintre societatea în care am crescut și societatea de astăzi.

Nu doar în pedeapsă.

Ci în faptul că aproape nimeni nu punea la îndoială metoda.

Copilul nu avea prea mult loc pentru „de ce?”

Cred că Mungiu are dreptate atunci când vorbește despre lumea din care venim.

În societățile est-europene de atunci, exista o autoritate foarte puternică: părintele, profesorul, instituția, partidul, adultul. Iar copilul trebuia să asculte.

Femeia trebuia să accepte multe lucruri care astăzi sunt discutate și contestate.

Iar ceea ce era considerat „adevăr” în societate nu se  putea pune în discuție.

Nu spun că fiecare familie era la fel și nici că fiecare profesor era violent. Experiențele au fost diferite. Eu însumi am avut profesori pe care i-am admirat și de la care am învățat enorm.

Dar exista o anumită mentalitate: Adultul știe. Copilul ascultă.

Iar dacă nu ascultă, există metode pentru a-l face să înțeleagă.

De aici începe legătura mea cu „Fjord”

Din ceea ce am citit despre film, Cristian Mungiu nu încearcă să ofere spectatorului o concluzie simplă. El spune că a discutat cu familii, avocați, jurnaliști, ONG-uri și judecători și că a încercat să înțeleagă perspective diferite. Filmul pune în conflict două moduri de a privi familia, copilul și autoritatea.

Tocmai de aceea mi-a atras atenția, pentru că eu vin din partea cealaltă a poveștii.

Vin dintr-o societate în care, când eram copil, nimeni nu se întreba prea mult dacă zece vergele peste palme sunt o metodă acceptabilă de educație.

Astăzi, întrebarea există și cred că este bine că este pusă.

Dar asta nu înseamnă că orice lucru nou trebuie automat acceptat doar pentru că este nou. Nici că orice valoare tradițională trebuie respinsă.

Nu vreau să schimb un adevăr impus cu altul

Dacă pun sub semnul întrebării mentalitatea în care am crescut, asta nu înseamnă că accept fără rezerve toate îndoielile și toate certitudinile vremurilor noastre.

Am mai multă încredere însă într-o societate care este dispusă să se corecteze.

O societate în care o practică veche poate fi discutată, abandonată și înlocuită atunci când se constată că face rău. Asta este diferența dintre o societate închisă și una deschisă.

Nu faptul că societatea deschisă are întotdeauna dreptate, ci faptul că își poate corecta greșeala.

Poate că peste douăzeci sau treizeci de ani oamenii vor privi unele dintre certitudinile noastre de astăzi cu aceeași mirare cu care privesc eu acum mănunchiul de zece-cincisprezece vergele pe care îl pregăteam în curtea școlii.