În 1976, la cincizeci de ani, Ingvar Kamprad, fondatorul IKEA, a scris un text pe care l-a numit „Testamentul unui negustor de mobilă”. Nu împărțea nicio avere și nu îl adresa notarului. Avea nouă puncte și împărțea altceva, felul în care trebuie să gândească firma lui. Kamprad a trăit încă patruzeci și doi de ani după aceea, până în ianuarie 2018. Textul i-a supraviețuit.
Muzeul IKEA îl descrie ca pe „un fel de constituție” a firmei, ale cărei principii sunt considerate valabile și azi, iar dosarul biografic al fondatorului spune că acolo și-a pus pe hârtie, pentru prima dată în detaliu, filozofia despre cumpătare și simplitate. Prima idee din el e una pe care orice angajat de la IKEA o poate recita, să creăm o viață de zi cu zi mai bună pentru cei mulți. A scris-o un om care vindea mobilă, fără nimic din limbajul consultanților, și care voia ca, după el, oamenii să știe pentru cine o vând.
Titlul pe care și l-a ales Kamprad spune aproape tot. Un testament e un document pe care îl scrii știind că nu vei mai fi de față când va fi citit. Cei mai mulți antreprenori nu scriu niciodată un asemenea text, iar timpul e de obicei doar scuza, fiindcă textul le pare o pregătire de plecare, iar plecarea e un subiect pe care fondatorii îl evită cu o încăpățânare remarcabilă. Kamprad a făcut-o la cincizeci de ani, sănătos, în plină creștere, adică exact atunci când nimeni nu l-ar fi obligat.
Firmele nu mor când moare fondatorul. Mor când moare felul lui de a gândi, iar felul de a gândi moare cu omul dacă nu a fost scris în timpul vieții. Testamentul obișnuit împarte ce ai. Testamentul acesta împarte cine ești, și e singurul care nu se contestă la tribunal, fiindcă vorbește doar despre ce trebuie să facă oamenii rămași atunci când apare o decizie pe care fondatorul ar fi luat-o în cinci secunde, iar ei nu știu cum.
Contează și ce fel de text e. Lipsesc din el regulile de funcționare, procedurile, regulamentul intern. Sunt câteva pagini despre de ce face firma ce face, scrise destul de simplu încât să le poată citi oricine din ea și destul de ferm încât să nu poată fi interpretate după interesul fiecăruia. Procedurile se schimbă la fiecare reorganizare. Un asemenea text, dacă e bine scris, nu are nevoie să se schimbe, fiindcă vorbește despre lucrurile care nu se schimbă.
Întrebarea care urmează e incomodă și o pun tocmai de aceea. Tot ce știi despre cum se iau deciziile la tine, ce clienți iei, ce prețuri nu cobori, ce nu faci nici dacă e legal și profitabil, unde stă scris? Dacă răspunsul e „în capul meu”, firma ta are o problemă de succesiune chiar dacă tu ai patruzeci de ani și nu te gândești la pensie. Concediul de două săptămâni, boala de o lună, omul nou angajat care trebuie să decidă singur, toate sunt mici succesiuni, iar fiecare dintre ele arată dacă firma știe să gândească fără tine.
Vârsta nu contează aici. Dacă ai dispărea mâine din firmă, pentru un an, ce pagină ar deschide oamenii tăi ca să știe cum gândești, sau ar deschide doar telefonul, ca să te sune? Ce decizie iei tu în cinci secunde și ar lua-o greșit oricine altcineva? Și ai putea scrie în nouă puncte rostul firmei tale, dincolo de ce vinde? Îți cer un singur lucru. Scrie testamentul firmei tale în timpul vieții, câteva pagini despre cum gândești, fiindcă la IKEA paginile acelea au răspuns în locul fondatorului patruzeci și doi de ani cât a trăit și răspund și acum, când el nu mai e.

Keep subscribing to Mirela PascuHer next filing reaches you the moment it publishes, on her own subdomain.
Subscribe
