Cămașa cu altiță, ia românească recunoscută de UNESCO și mâinile bătrâne care încă o cos

Fotografiez de ani buni meșteri bătrâni, mâini pe care orașul le-a uitat de mult. Iar printre cele mai prețioase mâini pe care le-am întâlnit vreodată sunt cele care cos, cu o răbdare fără margini, o cămașă pe care astăzi o admiră o lume întreagă, cunoscuta ie românească.

Numită corect cămașa cu altiță, ia este mult mai mult decât o simplă bluză. Este o piesă de identitate, purtată de generații de femei la sărbători și la momente importante, și a devenit, cu timpul, unul dintre cele mai puternice simboluri ale spiritului și ale sufletului românesc.

Recunoscută de întreaga lume

Valoarea sa a fost consfințită la cel mai înalt nivel. Pe 1 Decembrie 2022, chiar de Ziua Națională a României, comitetul UNESCO reunit la Rabat, în Maroc, a inclus cămașa cu altiță în lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității, ca element de identitate al României și al Republicii Moldova.

Este important de înțeles că această recunoaștere nu se referă doar la cămașa în sine. Ea cuprinde întregul univers cultural din jurul ei, de la tehnicile de cusut și simbolistica ornamentelor, până la felul aparte în care acest meșteșug se transmite, cu grijă, de la o generație la alta.

O hartă cusută a țării

Unul dintre cele mai fascinante lucruri este că ia funcționează ca o adevărată hartă cusută a țării. Motivele, culorile și materialele diferă de la o regiune la alta, iar cercetarea a documentat sate din sudul Transilvaniei, din Oltenia, din Muntenia și din Bucovina, fiecare cu stilul său aparte.

Pentru un ochi format, aceste detalii spun o poveste întreagă. Specialiștii în textile pot recunoaște, doar după felul în care este decorată o cămașă, zona din care aceasta provine. Fiecare semn cusut are un rost, iar culorile și simbolurile ascund credințe și obiceiuri vechi de sute de ani.

Altița, inima cămășii

Numele întreg al piesei vine de la altiță, banda lată și bogat ornamentată care se coase pe umăr și pe partea de sus a mânecii. Aceasta este, de fapt, inima cămășii, partea cea mai complexă și mai încărcată de simboluri, cea care cere cea mai multă pricepere din partea celei care o lucrează.

Realizarea unei asemenea cămăși nu este nicidecum o treabă de câteva ore. O ie cusută cum trebuie, în întregime cu mâna, poate cere săptămâni sau chiar luni de muncă migăloasă. Tocmai de aceea, fiecare piesă autentică este unică și poartă în ea răbdarea și sufletul celei care a făcut-o.

Mâinile care încă mai cos

Aici ajung, de fapt, la ceea ce mă interesează cel mai mult. În spatele acestei frumuseți recunoscute de UNESCO stau femei simple din sate, care încă mai cos ia așa cum au învățat de la mamele și de la bunicile lor. Sunt exact acele mâini pe care graba orașului le-a uitat de atâtea ori.

Acest meșteșug nu s-a învățat niciodată din cărți, ci din mână în mână. La șezători și în serile lungi de iarnă, fetele stăteau lângă femeile mai în vârstă și învățau, punct cu punct, tainele cusutului. Odată cu firele colorate se transmiteau astfel și poveștile, și credințele întregii comunități.

Între tradiție și modă

În ultimii ani, ia a cunoscut o revenire spectaculoasă și a ajuns să fie purtată cu mândrie, chiar și pe marile scene ale modei internaționale. Există însă și un revers al acestei popularități, riscul ca adevăratul meșteșug să fie umbrit de nenumărate copii ieftine, fabricate în serie, fără niciun suflet.

Tocmai de aceea, dincolo de modă, cred că cea mai mare valoare rămâne în mâinile care încă mai lucrează cu adevărat. O ie cusută într-o fabrică poate imita un model, dar nu va putea niciodată cuprinde timpul, dragostea și priceperea pe care o femeie le pune într-o cămașă lucrată acasă, punct cu punct.

Fotografii pentru cele uitate

Fotografiez aceste mâini tocmai pentru ca ele să nu fie uitate. Pentru mine, adevărata ie nu trăiește în vitrinele magazinelor, ci în degetele obosite ale unei femei bătrâne, aplecată deasupra pânzei. Atâta vreme cât ele mai cos, o parte tăcută și frumoasă din sufletul acestei țări rămâne vie.