Meșteșugul pielarilor, mainile batranesti care tin vie o breasla veche de secole

Fotografiez de ani buni maini batranesti, palme batatorite pe care orasul grabit de azi le a uitat. Printre atelierele care se sting incet, cele ale pielarilor au un aer aparte, cu mirosul lor greu de piele tabacita si de ceara. Acolo, in penumbra, cateva maini noduroase inca mai stiu sa transforme o bucata de piele bruta intr un obiect trainic si frumos. Vreau sa va duc astazi in lumea acestui mestesug vechi de secole, o breasla care a imbracat si a incaltat generatii intregi de romani.

O breasla veche de secole

Prelucrarea pieilor nu este nicidecum o indeletnicire noua, ci una cu radacini adanci in istoria oraselor noastre. Documentele istorice atesta mestesugul pielaritului la Brasov inca din anul 1420, cand este pomenita prima si cea mai puternica breasla, aceea a cojocarilor sasi. In lumea medievala, breslele erau adevarate scoli si familii profesionale, care pazeau cu strasnicie secretele meseriei. Ele stabileau regulile, calitatea si preturile, iar a fi primit intr o astfel de breasla insemna ani lungi de ucenicie si de rabdare.

De la piele cruda la piele lucrata

Inainte ca vreun obiect sa prinda forma, pielea trebuie pregatita, iar aici intra in scena tabacarul. Tabacitul este operatiunea grea si migaloasa prin care pielea cruda este curatata, tratata si transformata intr un material rezistent, care nu mai putrezeste. Era o munca urat mirositoare si istovitoare, motiv pentru care tabacariile erau adesea asezate la marginea orasului, langa apa. Fara aceasta prima etapa, niciun cojoc, niciun serpar si nicio pereche de cizme nu ar fi putut exista vreodata, caci totul pornea de la mana tabacarului.

Ramurile unui singur mestesug

Cu timpul, prelucrarea pieilor s a diversificat si s a specializat in mai multe ramuri distincte, fiecare cu maestrii ei. Astfel au aparut tabacaritul, cizmaritul pentru incaltaminte, curelaritul pentru curele si harnasamente, precum si cojocaritul pentru haine calduroase. Fiecare dintre aceste meserii cerea unelte proprii, gesturi anume si o pricepere greu de deprins. Un curelar nu lucra ca un cizmar, iar un cojocar avea tainele lui, chiar daca toti porneau de la acelasi material, pielea data prin mainile tabacarului.

Cojocul, haina care tine cald

Dintre toate, cojocaritul are poate cel mai cald loc in sufletul satului romanesc, caci el imbraca omul in fata gerului. Cojocul si pieptarul, lucrate din piele de oaie cu blana intoarsa spre interior, erau adesea impodobite cu broderii si cusaturi pline de mestesug. Astazi, cojocarii sunt tot mai greu de gasit, o specie pe cale de disparitie printre meseriasi. Timpul necesar pentru a face un singur cojoc este foarte lung, motiv pentru care productia de serie este pur si simplu imposibila, iar fiecare piesa ramane unica.

Cusatura facuta de mana

Cine priveste indeaproape lucrarea unui pielar adevarat observa imediat cusatura, acel sir marunt si egal de puncte care tine totul laolalta. Spre deosebire de masina, care trage un singur fir, mesterul coase de mana cu doua ace deodata, printr o tehnica veche si rabdatoare. Aceasta cusatura dubla este mult mai rezistenta si nu se descoase chiar daca, in timp, un punct cedeaza. Este semnatura discreta a mainii omului, diferenta dintre un obiect facut in graba si unul gandit sa tina o viata de om intreaga.

Serparul din Sighisoara

Fiecare zona a tarii si a avut obiectele ei de mandrie, iar in partile Sighisoarei un loc aparte l a avut serparul. Asa se numea acolo latul brau de piele purtat de barbati, o piesa in care se aduna toata priceperea curelarilor din oras. Se povesteste ca mesterii de altadata petreceau luni intregi lucrand la un singur serpar, impodobindu l cu grija. Nu intamplator, la Sighisoara a existat o breasla a curelarilor, semn ca aceasta indeletnicire era pretuita si asezata la loc de cinste in viata cetatii.

Opinca si palaria din gospodarie

Nu tot ce tinea de piele iesea neaparat din atelierul specializat al breslasului de la oras. Unele lucruri se faceau chiar in gospodaria taraneasca, unde omul se descurca singur cu ce avea la indemana. Asa erau opincile, incaltamintea simpla din piele care a purtat taranul roman pe camp si pe drumurile satului veacuri de a randul. Alaturi de ele, palariile si alte piese marunte prindeau viata la lumina lampii, fara pretentia atelierului, dar cu aceeasi indemanare mostenita din batrani.

Uneltele mesterului

In muzeele noastre se pastreaza si astazi numeroase marturii ale acestor meserii, unelte si instalatii adunate cu grija. Sunt acolo sculele folosite la cizmarit, la tabacit si la lucrul pielii, alaturi de cele pentru olarit, cojocarit si fierarit. Fiecare cutit, fiecare sula si fiecare calapod spune povestea unei maini care l a tinut si a stiut sa l foloseasca. Privindu le insirate in vitrine, intelegi cat de bogata era lumea mestesugarilor si cat de multe stiau sa faca oamenii cu foarte putine mijloace.

Un mestesug care se stinge

Din pacate, aceasta lume atat de bogata se subtiaza vazand cu ochii, pe masura ce mesterii batrani se imputineaza. Daca odinioara ucenicii erau primiti cu greu, uneori doar din sate indepartate, ca sa nu creasca de acasa concurenta, astazi problema este cu totul alta. Acum, pur si simplu, oamenii nu mai sunt interesati sa deprinda o astfel de meserie grea si putin banoasa. Fabricile scot marfa ieftina si multa, iar rabdarea de a invata mestesugul pare a nu si mai gasi loc in graba lumii noastre.

Orasul care a uitat

Aici se leaga povestea mea cu palmele pe care le fotografiez si cu orasul care si a intors privirea de la ele. Strazile pe care candva rasunau ciocanelele curelarilor si mirosea a piele proaspata sunt astazi pline de vitrine cu produse venite de departe. Putini mai stiu ca in spatele unui obiect de piele adevarat sta o istorie de secole si o breasla intreaga. Meseriasii nu au disparut cu totul, dar au ramas in umbra, uitati de un oras care nu mai are timp sa se opreasca si sa priveasca.

Mainile care mai stiu

Si totusi, atata vreme cat mai exista o mana care stie sa coasa pielea cu doua ace, mestesugul nu este pierdut cu adevarat. Sunt tineri care redescopera aceste indeletniciri si mesteri batrani gata sa le arate tainele, daca gasesc pe cineva dornic sa asculte. Eu voi continua sa fotografiez aceste maini si sa le spun povestea, ca sa nu se stearga din memoria noastra. Caci un popor care isi uita mestesugarii isi uita, incet, o parte insemnata din propriul lui chip si din propria lui istorie.