Când „nu pot singur” devine începutul puterii

Există trei cuvinte pe care ne este uneori mai greu să le rostim decât orice altceva:

„Nu pot singur.”

Poate pentru că am crescut într-o lume care ne-a învățat că trebuie să fim mereu puternici, să avem răspunsuri și să nu ne arătăm slăbiciunile. Iar a cere ajutor ajunge să pară, într-un fel, o recunoaștere că nu suntem suficient de buni.

Cred că aici este ceva care scârțâie în felul în care trăim astăzi.

Avem mai multe mijloace de comunicare decât oricând, dar ne este uneori atât de greu să spunem cuiva, simplu și sincer, că avem nevoie de el.

Și mă întreb dacă nu cumva lucrurile stau tocmai invers.

Dacă adevărata putere nu începe exact în momentul în care avem curajul să recunoaștem că nu le putem controla pe toate?

SPOILER ALERT:va invit sa paecurgeti quizz-ul interactiv de la finalul articolului de pe site-ul meu.

Am scris recent despre Power vs. Force, cartea lui David R. Hawkins, și despre diferența dintre forță și putere. De data aceasta aș vrea să mergem puțin mai departe. Nu atât către cifrele și nivelurile Hărții Conștiinței, cât către un drum concret, pe care milioane de oameni l-au cunoscut înaintea noastră: cei 12 pași ai Alcoolicilor Anonimi.

Dar, înainte de a vorbi despre acești pași, aș vrea să împărtășesc o mică parte dintr-o experiență personală.

Nu pentru că ar fi deosebită sau pentru că aș avea răspunsurile. Ci pentru că, uneori, ceea ce înțelegem din propriile greșeli ne poate ajuta să îi înțelegem mai bine și pe ceilalți.

Ce căutam, de fapt, în pahar?

Au fost ani în care alcoolul devenise o prezență aproape zilnică în viața mea.

Multă vreme nu m-am întrebat suficient de serios de ce. Părea un obicei, poate o formă de relaxare după o zi lungă. Dar, privind în urmă, îmi dau seama că exista și altceva.

Căutam o anumită stare. O liniște, o bucurie, un sentiment de împlinire pe care, pentru câteva momente, aveam impresia că îl găsesc acolo.

Am descoperit, în timp, că uneori nu înțelegem foarte bine ce anume căutăm în lucrurile de care ne agățăm.

Și tocmai de aceea m-a impresionat atât de mult o scrisoare din 1961.

Pe 30 ianuarie 1961, Carl Gustav Jung îi răspundea lui Bill Wilson, cofondatorul Alcoolicilor Anonimi, despre experiența unui pacient care se luptase cu alcoolismul.

Jung observa că dorința acelui om după alcool putea fi înțeleasă, la un nivel mai profund, ca o expresie a setei spirituale după întregire, după ceea ce limbajul religios numește unirea cu Dumnezeu.

Apoi făcea o observație fascinantă despre cuvântul latin spiritus, asociat atât spiritului, cât și băuturilor alcoolice, și propunea formula:

Spiritus contra spiritum.

Spiritul împotriva spirtului.

Când am citit aceste rânduri, m-am oprit.

Mi-am amintit de acea căutare a unei stări de bine și m-am întrebat dacă nu cumva, fără să realizez, încercam să găsesc în ceva trecător o liniște care avea nevoie de rădăcini mult mai adânci.

Astăzi privesc lucrurile diferit.

Relația cu Dumnezeu, apropierea de oamenii din jur și câteva schimbări simple în felul de a trăi au început, treptat, să ocupe mai mult loc în viața mea.

Nu a fost o schimbare spectaculoasă, petrecută peste noapte. Și nici nu cred că un asemenea drum se încheie vreodată cu adevărat.

Au fost pași mici, uneori cu ezitări, alteori cu întoarceri și noi începuturi.

Dar am înțeles ceva ce mi-a rămas aproape de suflet.

Uneori încercăm să potolim setea, fără să ne întrebăm de ce anume ne este, de fapt, sete.

Și poate că această întrebare nu privește numai alcoolul.

Uneori căutăm aceeași liniște în muncă fără oprire, în nevoia de apreciere, în dorința de a avea mereu dreptate sau în încercarea de a controla tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Fiecare dintre noi poate avea propriile locuri în care caută ceea ce îi lipsește.

Nu cred că există un răspuns simplu pentru toate aceste căutări. Dar cred că sinceritatea cu noi înșine este un început.

O poveste începută în 1935

În 1935, Bill Wilson și doctorul Bob Smith au pus bazele Alcoolicilor Anonimi, pornind de la o realitate simplă și profundă: un om care se luptă cu dependența poate găsi speranță și sprijin în experiența altuia care a trecut printr-o luptă asemănătoare.

Din această experiență s-a conturat, în anii următori, un program în 12 pași, construit în jurul onestității, acceptării ajutorului, responsabilității personale, reconcilierii, credinței și sprijinului reciproc.

Felul în care este construit acest drum spune ceva ce merită să ne dea de gândit.

El începe cu recunoașterea propriei neputințe și se încheie cu dorința de a-i ajuta pe ceilalți.

Mi se pare una dintre cele mai frumoase transformări pe care le poate trăi un om.

Și aici aș vrea să fac o legătură poate neașteptată cu lumea profesională.

Experiența mea în domeniul calității, mediului și siguranței m-a obișnuit să privesc problemele nu doar prin ceea ce vedem la suprafață, ci și prin cauzele lor, prin acțiunile pe care le putem lua și prin ceea ce învățăm pentru viitor.

Privind astfel cei 12 pași, am observat o asemănare interesantă cu un principiu pe care îl folosim frecvent în sistemele de management: procesul de îmbunătățire continuă.

Numai că aici nu vorbim despre un echipament sau despre un proces de producție.

Vorbim despre noi și despre relațiile noastre.

Pentru a explica mai simplu această legătură, mi-am imaginat o „buclă de reparare”, alcătuită din cinci momente:

Recunosc. Înțeleg. Repar. Verific. Transmit.

Este doar o analogie practică, nu o reformulare oficială a programului AA. Dar cred că ne poate ajuta să descoperim cât de actuale sunt unele dintre principiile sale, în familie, în relații și la serviciu.

Haideți să le privim împreună.

1. Recunosc — pașii 1–3

Pasul 1 — Recunosc limita. Acasă: admit când ceva mi-a scăpat de sub control, fără să mă mint. La serviciu: recunosc o problemă din echipă în loc să o ascund sau să dau vina pe alții.

Pasul 2 — Cred că se poate. Acasă: accept că schimbarea este posibilă și că pot avea nevoie de ajutor. La serviciu: caut sprijin și o perspectivă nouă atunci când o situație pare blocată.

Pasul 3 — Renunț la nevoia de a controla totul. Acasă: fac ceea ce ține de mine și las în grija lui Dumnezeu ceea ce nu pot controla. La serviciu: îmi asum responsabilitatea, dar învăț să am și încredere în ceilalți.

Orice acțiune corectivă începe cu recunoașterea problemei.

Un proces nu poate fi îmbunătățit cât timp refuzăm să admitem că ceva nu funcționează.

Primul pas AA, recunoașterea neputinței în fața alcoolului și a faptului că viața devenise de necontrolat, pare la prima vedere o declarație de înfrângere.

Cred însă că este tocmai începutul curajului.

Pentru că un om nu poate schimba ceea ce refuză să vadă.

Mă gândesc, de exemplu, la un manager care observă că oamenii din echipa sa nu mai comunică sincer. Nu mai semnalează problemele, evită discuțiile dificile și preferă să tacă.

Prima reacție ar putea fi să considere că oamenii nu sunt suficient de implicați.

Dar dacă, într-o zi, și-ar pune o altă întrebare?

Oare este posibil ca și felul meu de a conduce să fi contribuit la această tăcere?

Poate că tocmai această întrebare ar deschide drumul către o schimbare reală.

Pașii 2 și 3 vorbesc despre deschiderea către o putere mai mare decât noi și despre încredințarea voinței și vieții în grija lui Dumnezeu, așa cum Îl înțelege fiecare.

Pentru mine, a avea credință nu înseamnă a renunța la responsabilitate.

Înseamnă să facem tot ce ține de noi, acceptând în același timp că nu toate rezultatele ne aparțin.

Hawkins vorbea despre acest lucru folosind termenul surrender, renunțarea la rezistența interioară și la nevoia ego-ului de a controla.

Nu este pasivitate și nici resemnare în fața nedreptății.

Este disponibilitatea de a nu ne mai consuma energia luptând cu ceea ce nu putem schimba, pentru a o putea folosi acolo unde putem face cu adevărat bine.

Și poate că, uneori, tocmai aici începe libertatea.

2. Înțeleg — pașii 4–7

Pasul 4 — Mă privesc sincer. Acasă: încerc să observ nu doar ceea ce fac bine, ci și comportamentele prin care îi rănesc pe ceilalți. La serviciu: îmi analizez propriul comportament cu aceeași atenție cu care analizez o problemă profesională.

Pasul 5 — Spun adevărul. Acasă: recunosc în fața lui Dumnezeu, a mea și a unui om de încredere ceea ce am descoperit. La serviciu: pot spune „am greșit” fără să caut imediat o justificare.

Pasul 6 — Sunt dispus să mă schimb. Acasă: încerc să renunț la obiceiurile care îmi fac rău. La serviciu: ascult feedbackul incomod fără să mă apăr înainte de a-l înțelege.

Pasul 7 — Cer ajutor cu smerenie. Acasă: caut sprijin prin rugăciune și prin oamenii în care am încredere. La serviciu: cer sfat fără să consider că îmi pierd autoritatea.

Într-un sistem de management, după ce recunoaștem o problemă, nu ar trebui să trecem imediat la soluții.

Mai întâi încercăm să înțelegem cauzele.

Pentru că, dacă tratăm doar simptomele, există riscul ca problema să reapară.

Pașii 4–7 ne invită la un proces asemănător, dar mult mai personal: o examinare sinceră a propriei conduite, recunoașterea greșelilor, disponibilitatea de a ne schimba și smerenia de a cere ajutor.

Nu pentru a ne învinovăți permanent.

Ci pentru a ne privi cu aceeași atenție cu care îi privim pe ceilalți.

Am observat cât de ușor ne este uneori să vedem greșelile altora.

Colegul care nu ascultă.

Persoana care răspunde nepotrivit.

Omul care nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre.

Dar cât de des ne întrebăm dacă nu cumva și noi am făcut, poate fără să ne dăm seama, lucruri asemănătoare?

Și aici revin pentru un moment la acea idee a setei interioare.

Uneori, un comportament pe care vrem să îl schimbăm poate avea în spate o nevoie pe care încă nu am înțeles-o: nevoia de liniște, de acceptare, de siguranță sau de apartenență. Iar înțelegerea ei ne poate ajuta să alegem răspunsuri mai sănătoase.

Hawkins propunea, în Letting Go, să ne observăm emoțiile fără să le negăm și fără să ne identificăm complet cu ele.

Pot simți furie fără să devin agresiv.

Pot simți frică fără să îi permit să îmi conducă fiecare decizie.

Pot recunoaște că am greșit fără să concluzionez că nu valorez nimic.

Smerenia nu înseamnă să ne considerăm mai puțin valoroși. Înseamnă să acceptăm că nu suntem mai presus de ceilalți și că mai avem, fiecare, lucruri de învățat.

Și cred că ar fi mai multă înțelegere între noi dacă am porni mai des de aici.

3. Repar — pașii 8 și 9

Pasul 8 — Recunosc pe cine am rănit. Acasă: mă gândesc sincer la oamenii cărora le datorez o scuză. La serviciu: încerc să înțeleg cine a fost afectat de reacțiile sau deciziile mele.

Pasul 9 — Fac ceea ce pot pentru a repara. Acasă: îmi cer iertare atunci când este potrivit, fără să provoc o nouă suferință. La serviciu: revin la colegul pe care l-am nedreptățit și încerc să reconstruiesc încrederea.

Mi se pare remarcabil că cei 12 pași nu se opresc la introspecție.

Ne invită să facem ceva concret.

Să identificăm persoanele cărora le-am făcut rău și să încercăm să reparăm, acolo unde este posibil și fără să rănim din nou.

Să presupunem că, într-o ședință, ridicăm vocea la un coleg.

Mai târziu ne dăm seama că am fost nedrepți.

Putem găsi multe justificări: eram obosiți, aveam prea multe responsabilități, presiunea era mare sau poate colegul nu înțelesese situația.

Dar putem și să mergem la el și să spunem simplu:

„Îmi pare rău pentru felul în care am reacționat. Nu a fost corect față de tine și voi încerca să gestionez altfel astfel de situații.”

Nu știm dacă vom fi iertați imediat.

Uneori, asumarea responsabilității înseamnă să cerem iertare. Alteori, înseamnă să schimbăm un comportament, să respectăm niște limite sau să acceptăm că o relație nu mai poate continua în aceeași formă.

A repara nu înseamnă să obținem iertarea cu orice preț. Înseamnă să ne asumăm ceea ce am făcut și să schimbăm ceea ce putem.

Poate că nu reușim întotdeauna să îndreptăm trecutul.

Dar putem avea mai multă grijă de ceea ce construim de acum înainte.

4. Verific — pasul 10

Pasul 10 — Continui să mă examinez. Acasă: la sfârșitul zilei mă întreb ce am făcut bine și ce aș putea îndrepta. La serviciu: încerc să recunosc și să corectez repede o greșeală, înainte ca ea să devină o problemă mai mare.

O acțiune corectivă nu este încheiată doar pentru că am implementat-o.

Trebuie să verificăm dacă a funcționat și dacă problema nu revine.

Pasul 10 transformă acest principiu într-o practică de viață: continuăm să ne examinăm conduita și, atunci când greșim, recunoaștem prompt.

Cred că aici se află una dintre cele mai mari diferențe dintre dezvoltarea personală despre care vorbim și cea pe care o practicăm.

Putem citi sute de cărți despre empatie, dar felul în care răspundem unui om aflat într-o zi grea spune poate mai mult decât toate cărțile citite.

Rareori o singură hotărâre transformă definitiv un obicei.

Mai des, schimbarea se construiește prin alegeri mici, repetate, prin atenția pe care o acordăm propriilor reacții și prin disponibilitatea de a începe din nou atunci când nu reușim.

5. Transmit — pașii 11 și 12

Pasul 11 — Păstrez legătura cu ceea ce contează. Acasă: prin rugăciune și momente de liniște încerc să rămân aproape de Dumnezeu și de valorile mele. La serviciu: caut să nu îmi pierd calmul, respectul și discernământul în mijlocul presiunilor.

Pasul 12 — Dau mai departe ceea ce am învățat. Acasă: experiențele dificile pot deveni o sursă de înțelegere pentru altcineva. La serviciu: împărtășesc lecțiile învățate și încerc să ajut un coleg să crească.

În sistemele de management există un lucru care mi se pare deosebit de important, dar pe care uneori îl uităm.

O lecție învățată într-un loc poate fi transmisă și în alte locuri, astfel încât oamenii să nu fie nevoiți să repete aceleași greșeli.

Pasul 12 îmi amintește de acest principiu.

Numai că aici lecția nu este transmisă printr-o procedură.

Este transmisă prin experiență, prezență și grijă față de ceilalți.

Pasul 11, prin rugăciune și meditație, ne invită să aprofundăm legătura conștientă cu Dumnezeu și să căutăm călăuzire pentru viața noastră.

Iar pasul 12 ne îndreaptă către ceilalți.

După experiența unei treziri spirituale, omul este invitat să transmită mesajul recuperării celor care încă se luptă cu alcoolismul și să practice aceste principii în toate aspectele vieții.

Mă impresionează profund acest lucru.

Un om intră în program pentru că are nevoie de ajutor.

Și, treptat, poate ajunge să fie el însuși un sprijin pentru altcineva.

Nu trebuie să fie perfect.

Nu trebuie să aibă toate răspunsurile.

Uneori este suficient să fie prezent, să asculte și să spună:

„Te înțeleg. Știu că poate fi greu. Dar există speranță.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de evoluție interioară.

Să nu ne mai întrebăm doar ce putem primi de la viață, ci și ce putem oferi.

Cum a trăit Hawkins aceste principii?

M-am întrebat dacă David R. Hawkins s-a limitat la a admira cei 12 pași sau dacă principiile lor s-au reflectat și în felul în care a trăit și a lucrat.

Hawkins a fost medic psihiatru și a avut experiență profesională inclusiv în domeniul tratării alcoolismului.

În cărțile sale, precum Power vs. Force, Healing and Recovery și Letting Go, revine la importanța acceptării, smereniei, renunțării la control și a ajutorului oferit celorlalți.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult am descoperit însă în mărturia soției sale, Susan Hawkins.

Ea povestește că David obișnuia să se roage seara pentru oamenii și animalele despre care știa că trec prin dificultăți.

Și că, până aproape de sfârșitul vieții, chiar și atunci când era foarte slăbit fizic, continua să întrebe cu ce ar mai putea fi de folos.

Este o amintire personală, nu o demonstrație științifică a învățăturilor sale.

Dar m-a făcut să reflectez.

Un om care a scris atât de mult despre conștiință, iubire și putere, iar spre sfârșitul vieții încă se întreba cum poate ajuta.

Pentru că, dincolo de toate teoriile despre evoluția conștiinței, rămâne o întrebare mult mai apropiată de viața noastră:

Ce facem, concret, cu ceea ce am înțeles?

Între credință, experiență și știință

Cred că este important să privim această legătură și cu discernământ.

Harta Conștiinței a lui Hawkins este un model spiritual și filosofic care poate oferi un limbaj pentru reflecția interioară, dar calibrările sale numerice nu sunt validate științific ca măsurători obiective.

În cazul programului Alcoolicilor Anonimi avem, în schimb, cercetări clinice importante.

O analiză Cochrane publicată în 2020, care a inclus 27 de studii și 10.565 de participanți, a arătat că intervențiile structurate care facilitează participarea la AA au obținut, în general, rezultate mai bune în privința abstinenței continue decât anumite alte tratamente consacrate.

Aceste rezultate nu înseamnă că AA este potrivit pentru fiecare persoană sau că poate înlocui îngrijirea medicală și psihologică atunci când aceasta este necesară.

Dar arată că sprijinul reciproc, structura și comunitatea pot avea efecte reale în recuperare.

Pentru mine, credința și gândirea critică nu trebuie să se teamă una de cealaltă.

Credința ne poate oferi sens și speranță.

Știința ne ajută să verificăm ceea ce putem cunoaște prin observație și cercetare.

Iar experiența de viață ne arată, uneori, cât de importante devin aceste lucruri atunci când le transformăm în fapte.

Și dacă am începe chiar de mâine?

Nu este nevoie să transformăm cei 12 pași într-un nou program de dezvoltare personală pentru a învăța ceva din principiile lor.

Poate că bucla de reparare poate încăpea chiar într-o singură zi.

Dimineața ne putem întreba ce am putea face mai bine.

Când apare un conflict, ne putem întreba dacă vrem neapărat să avem dreptate sau dacă vrem să găsim o soluție.

Când greșim, putem avea curajul să recunoaștem și să reparăm.

Iar seara ne putem întreba nu doar ce am realizat, ci și ce am adus bun în viața celor cu care ne-am întâlnit.

Și poate, din când în când, am putea adăuga încă o întrebare.

Există ceva ce am învățat cu greu și care ar putea fi de folos altcuiva?

Nu toate zilele vor fi bune.

Nu vom reuși întotdeauna să răspundem cu răbdare și compasiune.

Dar poate că evoluția spirituală nu înseamnă să nu mai greșim niciodată.

Poate că înseamnă să devenim tot mai conștienți de greșelile noastre, tot mai dispuși să le reparăm și tot mai atenți la oamenii de lângă noi.

Acolo unde credem că s-au terminat soluțiile

Mă întorc adesea cu gândul la cuvintele primite de Pavel în 2 Corinteni 12:9:

„Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.”

Mi se pare un răspuns atât de diferit de ceea ce ne spune uneori lumea în care trăim.

Ni se cere să fim mereu puternici.

Să nu cedăm.

Să avem soluții pentru orice.

Dar poate că Dumnezeu nu ne cere să demonstrăm permanent că suntem puternici.

Poate că ne invită, înainte de toate, să fim sinceri.

Să acceptăm că avem limite, că avem nevoie unii de ceilalți și că nu putem controla totul.

Am ajuns să cred că unele dintre cele mai importante schimbări din viața noastră nu apar atunci când găsim încă o modalitate de a forța lucrurile.

Ci atunci când renunțăm puțin la orgoliu și facem loc unei alte posibilități.

Uneori, răspunsul vine printr-un om care ne ascultă.

Alteori, printr-o conversație pe care am amânat-o prea mult.

Printr-o greșeală recunoscută.

Printr-o rugăciune.

Sau printr-un gest de bunătate pe care nici nu îl așteptam.

Și poate că, uneori, începe cu o întrebare pe care nu am avut curajul să ne-o punem până atunci.

Ce caut eu, de fapt?

Liniște? Acceptare? Iubire? Sens? Un loc în care să simt că aparțin?

Cred că Dumnezeu lucrează și prin această căutare sinceră, prin oamenii pe care îi întâlnim și prin disponibilitatea noastră de a ne schimba.

Poate că acesta este unul dintre cele mai profunde sensuri ale evoluției conștiinței.

Nu să ajungem să ne considerăm superiori celorlalți.

Ci să devenim mai capabili să îi înțelegem, să îi respectăm și să îi iubim.

Cei 12 pași încep cu „am nevoie de ajutor” și ajung la „cum îi pot ajuta pe ceilalți?”.

Între aceste două momente se află un drum pe care, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi îl poate parcurge.

Și poate că lumea ar fi puțin mai bună dacă am încerca mai des să îl parcurgem împreună.

Pentru că adevărata putere nu este aceea de a nu avea niciodată nevoie de nimeni.

Ci curajul de a cere ajutor atunci când avem nevoie și disponibilitatea de a-l oferi, cu aceeași dragoste, atunci când putem.

Nu te teme să spui „nu pot singur”. S-ar putea ca tocmai de acolo să înceapă unul dintre cele mai frumoase capitole ale vieții tale.

Fear not. 💚

De ce sa nu incepem de maine?

https://fearnot365.netlify.app/