Bondarii: uriașii blânzi și pufoși ai pajiștilor românești

Când toamna coboară peste pajiștile Transilvaniei și peste poienile Carpaților, iar tot mai multe insecte se retrag în amorțire, o vietate pufoasă și rotofeie continuă să zumzăie printre ultimele flori. Cu blana ei deasă și cu zborul greoi, pare mult prea grea ca să se poată ridica de la pământ, și totuși se descurcă de minune. Este bondarul, unul dintre cei mai iubiți și mai folositori locuitori ai câmpiilor și dealurilor noastre.

Bondarul, uriașul blând al pajiștilor

Bondarii fac parte din marea familie a albinelor, dar se deosebesc de rudele lor prin trupul mult mai mare, mai rotund și acoperit cu o blană deasă și catifelată. În România trăiesc numeroase specii, împodobite cu dungi galbene, portocalii, negre sau albe, fiecare cu propriul model. În ciuda înfățișării lor impunătoare, sunt insecte extrem de pașnice, care înțeapă foarte rar și numai atunci când se simt cu adevărat amenințate.

Tocmai acea blană pufoasă, numită de specialiști pilozitate, este una dintre cheile succesului lor. Ea îi ajută să rețină căldura, dar și să adune pe corp o cantitate impresionantă de polen, pe care apoi îl poartă din floare în floare. Spre deosebire de albina de stup, mai zveltă și mai puțin păroasă, bondarul pare un ghemotoc zburător, iar bâzâitul lui gros și adânc se aude de la distanță în liniștea unei poieni.

Cum reușesc să zboare pe frig

Poate cea mai uimitoare însușire a bondarilor este capacitatea de a zbura chiar și pe vreme rece, atunci când albinele obișnuite rămân bine ascunse în adăpost. Bondarii sunt animale care își pot ridica singure temperatura corpului, un lucru rar în lumea insectelor. Prin contractarea rapidă a mușchilor de zbor, un fel de tremur mărunt și abia vizibil, își încălzesc toracele înainte de a porni la drum, aproape ca un motor turat pe loc.

Această rezistență ieșită din comun la frig îi transformă în polenizatori de neînlocuit tocmai în locurile mai reci și mai înalte, cum sunt pajiștile de deal și de munte din Carpați. Ei sunt printre primele insecte care apar primăvara devreme și printre ultimele care mai lucrează toamna târziu, atunci când florile se răresc, iar zilele însorite devin tot mai puține și mai prețioase pentru întreaga natură.

Un an întreg într-o singură vară

Viața unei colonii de bondari se desfășoară, aproape în întregime, pe parcursul unui singur sezon cald. Totul începe primăvara, când o singură regină, trezită din somnul iernii, caută un loc ferit, adesea o vizuină părăsită de șoarece în pământ, și pune bazele unui nou cuib. La început ea face totul de una singură, clădind celule de ceară și crescând primele larve care îi vor deveni curând ajutoare de nădejde.

Pe măsură ce vara înaintează, din acele larve ies lucrătoarele, femele harnice care preiau treburile coloniei, adunând nectar și polen și îngrijind noile generații. Colonia crește și prosperă, iar regina se poate dedica aproape exclusiv depunerii ouălor. Spre sfârșitul verii și începutul toamnei, în cuib se petrece însă o schimbare importantă, care hotărăște soarta întregii familii pentru anul care vine.

Regina care înfruntă iarna

În această perioadă colonia dă naștere unei generații speciale, formată din tinere regine și din masculi. Aceștia părăsesc cuibul și se împerechează, iar apoi, odată cu răcirea vremii, aproape toată colonia se stinge. Bătrâna regină, lucrătoarele și masculii mor pe rând, lăsând în urmă doar tinerele regine deja fecundate, singurele care vor duce mai departe povestea neamului lor peste iarnă.

Fiecare astfel de regină se hrănește cu nesaț în ultimele zile calde, adunând rezerve de grăsime, apoi se afundă în pământ, într-o mică ascunzătoare săpată chiar de ea. Acolo va dormi luni întregi, purtând în trup ouăle din care va renaște, la primăvară, o colonie cu totul nouă. Astfel, întregul viitor al speciei atârnă, în lunile reci, de somnul singuratic al câtorva regine ascunse sub glie.

Polenizatori de neînlocuit

Dincolo de povestea lor de viață fascinantă, bondarii ne aduc foloase uriașe. Ei sunt printre cei mai eficienți polenizatori din natură, iar unele plante depind aproape în întregime de ei. Bondarul are chiar un talent aparte, numit polenizare prin vibrație, prin care își scutură corpul cu putere pe floare pentru a elibera polenul ascuns, ceva ce multe alte insecte pur și simplu nu reușesc să facă.

De munca lor tăcută depind numeroase culturi și nenumărate flori sălbatice de pe fânețele pe care satele din Ardeal le păstrează cu grijă de generații. Din păcate, ca multe alte insecte, bondarii sunt tot mai amenințați de pesticide, de dispariția pajiștilor bogate în flori și de schimbările climei. Acolo unde odinioară bâzâiau sute de bondari, astăzi se mai aud, uneori, doar câțiva.

Un prieten pe care merită să îl păzim

Așa că, dacă în această toamnă veți zări un bondar greoi cercetând ultimele flori dintr-o grădină sau de pe marginea unui drum de țară, priviți-l cu blândețe și lăsați-l în pace. S-ar putea foarte bine ca acel ghemotoc pufos să fie o viitoare regină care își face plinul de energie înainte de lungul somn al iernii ce se apropie cu pași repezi.

A avea grijă de bondari este mult mai simplu decât pare. Este de ajuns să lăsăm câte un colț de grădină sălbatic, să semănăm flori care înfloresc până toamna târziu și să renunțăm la otrăvurile din straturi. În schimbul acestor mici gesturi, ei ne vor răsplăti din plin, polenizând florile și culturile noastre și umplând verile cu bâzâitul lor liniștitor și familiar.