CÂTĂ RĂBDARE ȘI CÂTĂ ÎNCREDERE LI SE MAI POT CERE FERMIERILOR ROMÂNI?

În agricultura românească s-a ajuns într-un punct în care problema nu mai este doar cât primește fermierul după un an în care seceta i-a distrus cultura, ci cât mai poate conta pe cuvântul statului atunci când își face planurile pentru anul următor, pentru că între declarațiile publice, proiectele de acte normative și realitatea din teren apare tot mai des o diferență pe care fermierul o plătește din propriul buzunar.

Alianța pentru Agricultură și Cooperare a transmis luni, 7 septembrie, un mesaj extrem de ferm către Administrația Prezidențială, Guvernul României, Ministerul Agriculturii, Ministerul Finanțelor și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând clarificări cu privire la sprijinul destinat fermierilor din sectorul vegetal afectați de secetă, dar și, într-un sens mai larg, atrăgând atenția asupra unei probleme care s-a tot acumulat în ultimii ani și care începe să afecteze grav relația dintre agricultori și instituțiile statului: lipsa predictibilității.

Organizațiile agricole precizează încă de la început că apreciază activitatea ministrului interimar al Agriculturii, Tánczos Barna, și tocmai de aceea consideră necesară o clarificare publică în privința despăgubirilor, pentru că fermierii nu mai pot construi bugete, contracte, planuri de cultură și strategii de dezvoltare pornind de la declarații care se schimbă de la o zi la alta.

Miza imediată este sprijinul pentru culturile calamitate de secetă, iar diferența dintre ceea ce se spune public și ceea ce apare în documentele oficiale este greu de trecut cu vederea: în timp ce fermierilor li s-a transmis că sprijinul ar putea fi de maximum 100 de lei pe hectar, proiectul de act normativ aflat în consultare indică un cuantum maxim de 523 de lei pe hectar, iar cifrele din nota de fundamentare ridică la rândul lor întrebări serioase cu privire la modul în care s-a ajuns la suma comunicată public.

Potrivit calculelor prezentate de organizațiile agricole, alocarea europeană de aproximativ 14,8 milioane de euro, respectiv 77,68 milioane de lei, împărțită la suprafața de 553.961 de hectare calamitate la porumb și floarea-soarelui, conduce la aproximativ 140 de lei pe hectar, ceea ce înseamnă că, dacă această interpretare a datelor este corectă, numai componenta europeană ar depăși suma de 100 de lei pe hectar despre care s-a vorbit public, fără ca măcar să fie luată în calcul o eventuală contribuție de la bugetul național.

Mai departe, dacă este analizată întreaga schemă prevăzută în proiect, în valoare de 233,04 milioane de lei, rezultatul matematic este de aproximativ 421 de lei pe hectar în medie, în timp ce cuantumul maxim înscris în proiect ajunge la 523 de lei pe hectar, ceea ce face ca întrebarea fermierilor să fie cât se poate de firească: dacă documentele oficiale indică aceste valori, cum s-a ajuns la plafonul de 100 de lei pe hectar comunicat public?

Nu este o întrebare politică și nici una complicată, pentru că în spatele ei ar trebui să existe pur și simplu un calcul transparent, care să arate câte hectare sunt eligibile, câți beneficiari există, cât reprezintă alocarea europeană, cât reprezintă contribuția națională, dacă aceasta există, care este suma totală disponibilă și după ce criterii va fi împărțită.

Cu atât mai mult cu cât, potrivit datelor prezentate în nota de fundamentare, costurile de producție sunt estimate la 6.319,6 lei pe hectar pentru porumb și 6.802,3 lei pe hectar pentru floarea-soarelui, iar în acest context este greu pentru un agricultor care a investit mii de lei într-un hectar și care a pierdut producția din cauza secetei să considere că 100 de lei reprezintă o despăgubire reală, nu doar o sumă care permite autorităților să spună că au acordat un sprijin.

Și aici ajungem la problema adevărată.

Nu mai vorbim doar despre 100 de lei, 421 de lei sau 523 de lei. Vorbim despre încredere.

Un fermier nu își începe activitatea în primăvară și nu își face planurile de pe o zi pe alta, pentru că în agricultură banii sunt angajați cu luni înainte de recoltă, inputurile sunt cumpărate pe credit sau cu plata la termen, combustibilul trebuie achiziționat, utilajele trebuie întreținute, oamenii trebuie plătiți, iar producția este, în cele din urmă, dependentă de factori pe care agricultorul nu îi poate controla.

Când peste toate acestea vine seceta, fermierul rămâne cu pierderea, dar obligațiile financiare rămân, iar tocmai de aceea statul trebuie să fie cel care aduce stabilitate într-un moment de criză și nu încă un factor de incertitudine.

Or, atunci când astăzi se vorbește despre o anumită sumă, mâine despre alta, iar în documentele oficiale apare o valoare diferită, fermierul nu mai știe pe ce să își construiască planul financiar, iar acest lucru este poate mai grav decât valoarea exactă a despăgubirii.

Agricultura nu poate funcționa fără predictibilitate.

Fermierul poate suporta un an secetos, poate suporta un preț slab la recoltare, poate suporta o creștere a costurilor și poate găsi soluții pentru o perioadă dificilă, dar nu poate construi o fermă viabilă într-un sistem în care regulile se schimbă permanent și în care informația oficială ajunge la el mai întâi prin declarații televizate și abia apoi prin documente.

Tocmai aici se află una dintre cele mai importante critici formulate de organizațiile agricole: faptul că fermierii ajung să afle din presă sau de la televizor decizii care le afectează direct activitatea, fără ca înainte să existe o discuție serioasă cu organizațiile reprezentative.

Consultarea nu înseamnă că organizațiile de fermieri trebuie să ia decizia în locul Guvernului, ci că cei care cunosc agricultura din teren trebuie ascultați înainte de luarea deciziei, pentru că un act normativ poate arăta foarte bine pe hârtie și poate produce consecințe cu totul diferite atunci când ajunge în fermă.

Iar agricultura românească are nevoie acum, poate mai mult ca oricând, de această legătură între administrație și cei care lucrează efectiv în sector.

Demersul Alianței pentru Agricultură și Cooperare nu se oprește însă la despăgubirile pentru secetă, ci ridică o problemă mult mai largă, aceea a modului în care România își apără interesele agricole în relația cu Bruxelles-ul, într-un moment în care se discută viitorul Politicii Agricole Comune, următorul Cadru Financiar Multianual, acorduri comerciale precum Mercosur, tranzitul cerealelor ucrainene și, în general, poziția pe care agricultura europeană și implicit agricultura românească o va avea în următorii ani.

Aici discuția devine una strategică, pentru că România nu poate cere fermierilor să fie competitivi, să investească, să producă mai mult și să asigure securitatea alimentară a țării, în timp ce deciziile luate la nivel european pot modifica profund condițiile în care aceștia concurează pe piață, iar organizațiile reprezentative ale agriculturii trebuie să fie parte a dialogului atunci când sunt stabilite pozițiile României.

Nu este suficient ca fermierul să fie consultat atunci când trebuie să respecte o nouă regulă, să completeze o nouă cerere sau să suporte o nouă obligație birocratică.

Fermierul trebuie ascultat și atunci când se stabilesc regulile care îi decid viitorul.

De aceea, solicitarea privind instituirea unui mecanism permanent de dialog între Administrația Prezidențială, Guvern, ministerele implicate în dosarele europene și organizațiile reprezentative din agricultură ar trebui privită dincolo de actualul conflict privind despăgubirile.

Este o solicitare care ține de funcționarea normală a unei politici agricole într-un stat care pretinde că își dorește o agricultură performantă și competitivă.

Pentru că seceta din acest an va trece, iar mâine va exista o altă criză, o altă problemă comercială, o altă negociere europeană sau o altă situație în care fermierul va avea nevoie să știe că statul este un partener predictibil.

Ceea ce nu poate deveni o normalitate este incertitudinea.

Fermierii nu cer privilegii și nici nu cer ca agricultura să primească bani în detrimentul altor sectoare ale economiei, ci cer lucruri care, în orice economie normală, ar trebui să fie firești: transparență, predictibilitate, reguli clare, consultare și respect pentru cei care își asumă riscul de a produce.

Iar dacă statul nu are bani pentru o despăgubire mai mare, fermierii spun că preferă să li se spună acest lucru direct și fără ocolișuri.

Dacă există bani europeni și bani naționali, trebuie explicat unde sunt și cum sunt împărțiți.

Dacă suma de 100 de lei pe hectar este rezultatul unui calcul, acel calcul trebuie prezentat public.

Dacă proiectul de act normativ prevede până la 523 de lei pe hectar, atunci trebuie explicat de ce comunicarea publică indică o sumă mult mai mică.

Într-un stat de drept, transparența nu ar trebui să fie o favoare făcută fermierilor, ci o obligație a administrației.

Și poate că aici se află, de fapt, întrebarea care depășește cu mult problema despăgubirilor pentru secetă:

Câtă răbdare și câtă încredere li se mai pot cere fermierilor români?

Pentru că fermierul poate pierde o recoltă și poate încerca din nou anul viitor.

Poate suporta seceta și poate investi din nou.

Poate accepta un preț prost și poate merge mai departe.

Dar când începe să își piardă încrederea că regulile anunțate de stat vor rămâne valabile și că problemele lui vor fi discutate înainte de a se lua decizii, atunci nu mai vorbim despre o simplă nemulțumire.

Vorbim despre o ruptură care, dacă se adâncește, poate deveni o problemă pentru întreaga agricultură românească.

Iar aceasta este o problemă pe care niciun Guvern nu își poate permite să o ignore.

SIMONA MAN

#UNCSV #Despăgubiri #Secetă #Fermieri #Agricultură #AgriculturaRomânească #FermieriiRomâni #Porumb #FloareaSoarelui #MADR #Agricultura #SprijinPentruFermieri #SectorulVegetal #AgroExpertTV #Romania #FermieriRomâni